Vinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo SliderVinaora Nivo Slider
   
December 2017
Mo Tu We Th Fr Sa Su
27 28 29 30 1 2 3
4 5 6 7 8 9 10
11 12 13 14 15 16 17
18 19 20 21 22 23 24
25 26 27 28 29 30 31
   

http://edu.gov.md

PARLAMENTUL

guvern

IȘN

logocons

ctice

 ISE

AEE

proD

 

   

Evaluarea comunicării copilului

    281148 Comunicarea joacă un rol important în dezvoltarea psihică a copilului, în preluarea experienţei social-istorice prin comunicare cu adultul, purtător al acestei experienţe. Apariţia necesităţii de comunicare a copilului în cadrul familiei e condiţia primordială a dezvoltării lui psihice. Sfârşitul primei luni de viaţă marchează încheierea perioadei de pregătire a copilului pentru comunicare. Etapele formării şi instalării funcţiei comunicaţionale includ: comunicarea emoţională a copilului (2-6 luni), etapa preverbală a comunicării (6 luni-1,5 ani), etapa comunicării colaborative (1,5-3 ani).

   Absenţa comunicării conduce la nedezvoltarea copiilor, efect observat în urma izolării de comunitatea umană, la ostilitate, deficit de comunicare dintre copii şi maturi. Insuficienţa comunicării lasă amprente asupra devenirii copilului - apar agresivitatea, indiferenţa, tendinţe antisociale.

   Influenţa comunicării asupra dezvoltării psihice se produce prin transferul pozitive ale adultului, prin îmbogăţirea experienţei copiilor de către adult, prin exigenţele înaintate de adulţi faţă de copil pentru însuşirea dexterităţilor şi aptitudinilor noi, prin aprecierea faptelor copiilor, prin exemplul propriu al adulţilor, prin crearea condiţiilor favorabile de exprimare de către copii a potenţialului lor creativ. Comunicarea accelerează dezvoltarea copilului.

   Comunicarea nu reprezintă o necesitate înnăscută. Ea apare pe parcursul vieţii şi se formează prin experienţa de viaţă, de interacţiune a copilului cu cei din jur.
Necesitatea copilului faţă de comunicarea cu maturii apare ca necesitate biologică în primele două luni de viaţă, fiind formată de necesităţile organice, apoi în funcţie de necesităţile sociale de noi impresii. Rolul decisiv îi revine comportamentului maturului. Necesitatea de a comunica cu alţi copii apare la vârsta de trei ani, ca efect al necesităţii de impresii noi şi al comunicării cu maturul. Această necesitate se demonstrează prin atenţie faţă de interlocutor, atitudine emoţională faţă de acţiunile lui, tendinţa de a-şi prezenta propria personalitate. Principalele motive ale comunicării constau în necesitatea de impresii (motiv cognitiv), necesitatea de activism (motiv de colaborare), necesitatea de acceptare - recunoaştere şi susţinere, apreciere (motiv personal).child

  Formele comunicării în primii 7 ani, evidenţiate de M. Lisina, sunt comunicarea situativ-personală, situativ de conlucrare, nesituativ cognitivă şi nesituativ personală.

  Copii de 2-3 ani preferă jocuri interacţionale cu maturii, cu medierea jucăriilor şi a manipulării lor; la 3-4 ani sunt în goană după impresii noi; la 4-5 ani preferă să asculte poveşti spuse de maturi; la 5-6 şi 6-7 ani predomină motivele cognitive şi personale, satisfăcute prin comunicarea cu maturul. După vârsta de 6 ani, în comportamentul copilului se schimbă multe aspecte. El devin mai independente în relaţiile cu părinţii, apare sentimentul aprecierii de sine şi copilul solicită respect.
  Se schimbă obiectul de imitaţie, dacă înainte copilul imita maturul, acum îşi imită semenii. Se schimbă caracterul comunicării şi un rol important în această perioadă îi revine învăţătorului, educatorului, părinţilor, ce urmăresc formarea şi menţinerea abilităţilor comunicaţionale. Copiii trebuie să conştientizeze faptul că aptitudinea de a-i aprecia, înţelege pe alţii şi abilitatea de a comunica reprezintă cheia succesului in viitor.

L.Paladi, logoped, SAP

Foto 5 1Ce este bâlbâiala și când apare la copii?

Bâlbâiala, denumită ştiinţific balbism, este o tulburare de vorbire în care este afectată cursivitatea exprimării. Copilul bâlbâit repetă, prelungeşte sau blochează anumite sunete. El pronunţă cuvinte întrerupte, rostite cu exces de tensiune fizică, altfel spus se forţează să-l producă. De asemenea, în afară de perturbarea fluenţei
vorbirii, copilul prezintă adesea şi crisparea feţei, clipitul rapid, grimase, gesturi ale mâinilor, transpiraţie, ticuri, smucirea capului, înroşirea feţei, tremurarea buzelor sau a maxilarului, jenă, pauze mari înainte de a vorbi.

Vârsta predilectă la care apare bâlbâiala copii

În 90% dintre cazuri, bâlbâiala la copii apare în jurul vârstei de 3-5 ani, când copiii care ştiu deja să vorbească. Este foarte important să nu confundăm cu acea repetare a silabelor specifică începutului vorbirii. Unii copii, din dorinţa de a spune cât mai multe şi cât mai bine, '‘îmbulzesc” sunetele şi se întâmplă să repete anumite silabe, dar asta nu înseamnă că sunt bâlbâiţi.

               

Băieții sunt mai expuși decât fetițelecopil singur acasa 990x557

În rândul preşcolarilor, frecvenţa este de 1.28%, în timp ce la elevii cu vârste cuprinse între 15-18 ani este de 0,36%.

De asemenea, s-a stabilit că micuţii care încep să se bâlbâie înainte de vârsta de 3,5 ani au şanse mai mari de vindecare şi că în cazul în care prezenţa tulburării durează mai mult de 1-2 ani, riscul cronicizării este exponenţial.

Factorii implicați în declanșarea bâlbâielii.

   Există teorii care pun bâlbâiala la copii pe seama unor tulburări fiziologice sau biochimice ale sistemului nervos şi a unor întârziere psiho-fizice generale. Vorbim aici de leziuni la nivelul scoarței cerebrale frontale, de întârzieri în mielinizarea fibrelor nervoase, de retard în dezvoltarea motrică sau a funcţiilor
psihice.           

   Pe de altă parte, există teorii care atribuie un rol central factorilor de mediu şi emoţionali. Dintre aceştia enumerăm: stările de nervozitate, de anxietate, fobiile, atitudinea negativă faţă de vorbire, tulburările comportamentale, greşelile de educaţie, precum pedepsele şi pretenţiile excesive ale părinţilor, de luarea sa în râs şi nu în ultimul rând stresul puternic, întreţinut de stările conflictuale din sânul familiei.

Tipuri de bâlbâială întâlnită la copii

Bâlbâiala clonică sau primară. Simptomele apar în mod inconştient şi nu impun un efort deosebit contracţiile musculare simt de scurtă durată. Se caracterizează prin repetarea sau prelungirea involuntară a unor sunete sau silabe, de obicei la începutul cuvântului sau frazei.

Bâlbâiala tonică sau secundară. Simptomele sunt produse de spasme sau încordări bruşte la nivelul aparatului fonoarticulator. Copilul devine conştient de tulburarea de care suferă şi încearcă să se controleze, însă aceste încordări musculare nu fac altceva decât să producă un blocaj. După încetarea spasmului sunetele blocate erup cu explizie.

Bâlbâiala mixtă. Acest tip îmbină caracteristicile primelor două tipuri și, în funcţie de predominanta unei forme, poate fi clono-tonică sau tono-clonică. De regulă, la început apare tipul clonic, iar în momentul în care bâlbâiala este conştientizată, tulburarea devine tonică.

Balbismul neurogen. Acest tip de tulburare apare din pricina a unei deficient în zona vorbirii din creier disfuncţia semnalelor nervoase spre nervi şi musculatura utililzată în vorbire. Aceste situaţii se întâlnesc în urma unui traumatism cerebral sau unui accident vascular, în cazul adulţilor. Simptomele bâlbâielii neurogene sunt repetarea unor sunete sau a unor părţi de cuvinte.

Cum se manifestă bâlbâiala la copii?

   Bâlbâiala nu este permanentă.Copilul nu se mai bâlbâie când nu se află într-o situație specială și când reușește să-și controleze emoțiile.Atenuarea sau amplificarea bâlbâielii depinde foarte mult de starea afectivă a copilului în momentul vorbirii şi de conţinutul discurisului. Intr-o discuţie tensionată, cu părinții sau la școală, cu o persoană străină, bâlbâiala se accentuează.

   La fel și atunci când copilului i se atrage atenția asupra deficienței de vorbire. În momentul în care conştientizează situaţia, jena îl face să se bâlbâie şi mai tare. El devine marcat de neputinţa sa de a comunica, fapt ce-i poate afecta intreaga personalitate, se izolează și uneori, poate ajunge la mutism, refuzând să vorbească.

   De aceea, tratamentul trebuie început cât mai din timp posibil.Acesta constă în corecția logopedică, dar și psihoterapie, care se focalizează pe creșterea încrederii în sine și dezvoltarea capacităților de a se exprima în orice situație, pe exteriorizarea agresivității și a tensiunilor latente.

481986 430698230306939 1537104255 n10 sfaturi pentru părinţii copiilor afectaţi de bâlbâială

- În discuţie cu copilul, vorbiţi rar si calm, cu pauze dese (oferiţi-i un exemplu de comunicare verbală) şi lăsați-l pe cel mic să termine ce are de spus, fără a-l întrerupe şi fără a-i completa fraza.

- Acordaţi atenţia asupra a ceea ce spune, nu asupra modului în care vorbeşte.

- Menţine-ţi un contact vizual normal cu cel mic în timp ce acesta vorbeşte şi ascultati-l cu atentie.

- Arătaţi-i cu ajutorul expresiilor feţii şi a limbajului non-verbal că-l ascultaţi şi că vă interesează ceea ce spune şi nu modul în care o face.

- Nu-i puneţi prea multe întrebări: copiii vorbesc mai degajat atunci când îşi exprimă propriile idei. În schimb, puteţi comenta ceea ce povesteşte.

- Acordaţi copilului tot sprijinul necesar, încurajându-1 prin jocuri în care se simte destins şi felicitându-l atunci când înregistrează progrese.

- Evitaţi influentele emoționale negative şi învăţaţi-i pe ceilalţi membri ai familiei cum să-i vorbească (calmi cu pause şf fără întreruperi) şi nu-i lăsaţi pe fraţi să-l tachineze sau să-l forţeze să vorbească corect.

- Dacă este suficient convingeţi-l să citească mai mult decât de obicei. Este important să citească mult, deoarece dacă totuşi nu poate depăşi bâlbâiala, mai târziu un vocabular bogat îl va ajuta să evite cuvintele cu probleme.

- Acordaţi câteva momente copilului în exclusivitate, pentru a vorbi despre bâlbâiala ca despre un lucru obişnuit, banal, de care nu trebuie să-i fie ruşine sau frică.

L.Paladi, logoped, SAP

Test de dezvoltare a vorbirii de vârstă preşcolară

                       

               1.  Cum poţi ajuta copilul să se exprime:

 incurajează-l să te privească şi să asculte cu atenţie în timp ce vorbeşti.
nu-l lăsa să vorbească dacă nu înţelege ce spune, încearcă să-i pui întrebări, întrebări mai simple ca să poată răspunde.
nu insista să reflecte ce a spus.
fii tu un bun ascultător şi răbdător, încearcă să înţelegi ce vrea să zică.

     2.  Cum îţi poţi ajuta copilul să înţeleagă ceea ce vrei să-i spui:iStock 000011202227XSmall

    asigură-te că te ascultă şi te priveşte când îi vorbeşti.
    accentuează cuvintele importante din propoziție, dar păstrează intonația normală.
 
3. Cum poți ajuta copilul să-ți dezvolte limbajul?
modelează-ţi exprimarea de exemplu: copilul zice "Maşina roşie" , iar tu poţi răspunde "Da, aceea este o maşină roşie".
poezii cu rimă, cântece, simt foarte utile.
nu doar să enumere obiectele, dar şi acţiunile obiectelor.

   

4. Cum poți ajuta copilul să-și depășească obstacolele în vorbire?

  acordă-i atenţie când vreai să-ţi spună ceva, lasă-l să-şi termine gândul, fără a-l întrerupe.
  vorbeşte-i cât mai rar; astfel se pot concentra mai bine la ceea ce spune în această conversaţie ,care îl va ajuta să-şi formuleze mai bine ideile.
  arătaţi-i că eşti interesat de ceea ce îți zice şi încearcă să păstrezi contactul vizual
în timpul convorbirii.

Nota: Dacă copilul tău continua sa aiba probleme şi nu dă semne de îmbunătăţire a felului în care se exprimă, apelează la un specialist. Un logoped îl poate ajuta să-şi depăşească dificultăţile de comunicare, iar evoluţia este mult mai uşoară în copilărie decât la varsta adultă.

L.Paladi, logoped, SAP

  

Stuttering Kids Pentru a creşte frumos, orice copil are nevoie de două priviri

privirea-cuib, învăluitoare, liniştitoare a mamei

privirea zbor, întoarsă către exterior, a tatălui.

Astfel copilul îşi poate construi încrederea în sine

şi se poate deschide către viitor.

Jeannine Boissard

Vârsta preşcolară este tocmai perioada în care limbajul se găseşte încă în stadiul de formare şi intense dezvoltare. Limbajul capătă noi valenţe şi îi permite copilului să realizeze relaţii complexe cu adulţii şi semenii săi, să-şi organizeze activitatea psihică, să-şi acumuleze informaţii. În vorbire încep să fie utilizate tot mai numeroase substantive, verbe, adjective. Limbajul în perioada preşcolară are un caracter general, în sensul că un cuvânt nou însuşit de copil poate apărea în scurt timp care conferă sensuri şi semnificaţii noi. Pedagogul Maria Montesori consideră că între 2-5 ani se dezvoltă component auzul fonematic, atenţia auditivă, memoria auditivă, capacitatea de analiză şi sinteză fonetică.

21 lessons from kids istockphoto damircudic 1Auzul fonematic este particularitatea cea mai importantă a auzului uman, mai apoi a atenţiei auditive şi se formează în activitatea de comunicare şi prin exerciţii.

   Cu regret, în multe grădiniţe mai ales în cele care funcţionează în medii nefavorizate din punct de vedere socio economic şi cultural se observă copii cu deficultăţi de pronunţie, pronunţie greşită ori omitere a pronunţiei unor sunete. Fenomenul se datorează funcţionalităţii insuficiente a analizatorilor auditiv-verbal, prin care se disting sunetele din cuvinte şi posibilităţi reduse şi imperfect de pronunţie. Rezonatorii verbali, laringele, corzile vocale şi respiraţia, încă nu sunt destul de bine coordonate.Tot o dată limbajul imperfect se datorează şi lipsei unei stimulări verbale suficiente din partea ambientului. Aceste defecte rămân încă funcţionale. Dacă defectele de vorbire persistă şi după vârsta de 4 ani atunci e necesară intervenţia logopedică pentru diagnosticul tulburării de limbaj şi aplicarea metodelor eficiente de recuperare. Cele mai frecvenţe tulburări de limbaj printre preşcolari sunt cele de categoria de pronunţie numită dislalia, dislalia acustico-fonematică şi articulator-fonematică, mai rar - rinolalia şi disartria ei nu pot pronunţa dar şi percepe diferenţiat unele sunete, auzul fiind intact.1277323181 4 copy

Paralel cu dezvoltarea percepţiei fonematice are loc dezvoltarea intensă a vocabularului şi evident se cizelează pronunţia. O pondere mare în extinderea vocabularului la vârsta preşcolară o are asimilarea compoziţiei sonore a
cuvântului.

Perceperea auditivă a fiecărui sunet din cuvânt, diferenţierea de celelalte sunete, analiza compoziţiei fonetice a sunetelor oferă premizele necesare pentru învăţarea citit-scrisului în şcoală.

Cum se manifestă imperfecţiunile fonetieo-fonematiee.

  1. Lipsa sau substituirea sunetelor în vorbire, de exemplu în loc de „s” sau „ş„ pronunţă „f„ în loc de „r„ pronunţă ,,l” lipsa sau substituirea sunetului creează condiţii de translocare a fonemelor, care poate fi observată nu numai în exprimarea liberă dar şi în scriere şi citire. Cel mai des nu se pronunţă sunetele siflante şi şuierătoare s,z,ţ,ş,j,ci.
  2. înlocuireaunor sunete cu altele care au o articulare mai uşoară, fenomen specific unei perioade timpurii de vârstă de exemplu în loc de r„se aude sunetullîn loc de „ş„ se aude sunetul „s„.
  3. Dislocareasunetelor în unele cuvinte, de exemplu separat pronunţă r,l,s, iar în cuvintele dislochiază tâmplar-"tâmpral". În unele situaţii apar diverse variaţii de pronunţie a sunetelor, de exemplu r-poate fi pronunţat lateral sau laringial în loc de pronunţie prin vibraţia vârfului limbii.
  4. Pronunţiadenaturată a unui sau câteva sunete, în rest vorbeşte corect la auz însă nu poate diferenţia majoritatea sunetelor din diverse grupe fotetice. Cauză a pronunţiei denaturate a sunetelor, de obicei este nedezvoltarea motricităţii articulatorii sau insuficienţa ei. Astfel de tulburări se numesc fonetico-fonematice.
Aşa dar tulburările de limbaj, nu se transmit eriditar, în timp ce unele structuri anatomice împiedică exprimarea lor în cuvinte, propoziţii mai complicate cum ar fi buză de iepure, anomalii ale septului nazal unde persistă respiraţia mai deficilă.Tulburările de limbaj până la vârsta de 3-3,5 ani nu comportă o semnificaţie logopedică sau defectologică, ci una fiziologică.

                                                                      L.Paladi, logoped, SAP

copilÎn fiecare copil pe care îl

instruim este un om pe care

îl câştigăm

Victor Hugo

Orice părinte îşi doreşte să-şi vadă copilul sănătos, capabil să vorbească îngrijit, să scrie corect.

Drumul copilului spre maturitate este determinat de „zestrea” sa eridetară, de mediul social şi de educaţia sa. Copiii învaţă treptat să comunice, să coaboreze, se orientează spre mediul înconjurător, asimiliază experienţe, însuşesc comportamente. Toate acestea nu se pot realiza în afara limbajului.

Iată câteva metode, ca să te asiguri că micuţul tău evoluează cât mai repede:

  • Explică-i tot aceea ce vede dacă îi citeşti dintr-o carte, arată-i şi pozele şi specifică-i ce reprezintă fiecare.
  • Transformă joaca în poveşti care să îi dezvolte capacitatea de a asocia lucrurile între ele: „Uite păpuşa stă lângă căţel şi se joacă cu el. Şi căţelul ştii ce îi zice?, Ham”
  • Nu anticipa ceea ce își dorește. Lasă-l să încerce să îți spună, cu cuvintele lui, ce vrea.
  • Imită diverse animale, pentru că onomatopeele sunt foarte ușor de imitat de către copii. Părinții au o mare contribuție în a determina copiii să vorbească.

Trebuie:

   Să vorbești tot timpul cu el.

   Să îi încurajezi să scoată cât mai multe sunete.

   Să îi citești tot timpul.

   Să îi cânți.

   Să îi pui muzică.

Când este cazul să ceri ajutor specializat?

-  Dacă între 6-12 luni bebelușul nu reacționează deloc când îl frigi nu are contact vizual cu tine și nu scoate absolut nici un sunet.

-  Dacă până la 16 luni nu a scos nici măcar cuvinte de bază formate din două silabe.

-  Dacă până la 18 luni nu reușește să înțelegi absolut nimic din ce spune.

- Dacă între 19-24 de luni scoate doar câteva cuvinte și foarte rar, nu reușește să imite cuvintele altora semeni ai săi, nu pronunță corect unele cuvinte sărind în general unele consoane.

- Dacă între 25-36 de luni nu reușește să pronunțe corect cele mai multe dintre cuvintele pe care le pronunță, are dificultăți în a numi obiecte pe care i le indici nu reușesc să folosească cuvintele în propoziții sau dacă până la 3 ani nu reușește să se facă înțeles de către o persoană străină.

Vorbirea — ca orice parte din viaţa copilului este un proces de învăţare care se dezvoltă cu timpul. Pentru unii acesta se întâmplă mai repede, pentru alţii mai încet — nu există un timp definit pentru un copil când va spune primul cuvânt sau când va fi capabil să poarte o conversaţie cu tine.

Cum îţi poţi ajuta copilul?

Sunt multe lucruri pe care un părinte le poate face să-şi ajute copilul ca să-şi dezvolte abilităţile de vorbire. Sunt câteva lucruri simple pe care le poţi face pentru copilul tău în lungul drum al înţelegerii lui.

-     citeşte-i şi cântă-i încă din perioada de sarcină, şi zilnic după ce s-a născut;

-     să-i spui cuvinte noi în mod frecvent;

-     vorbeşte direct cu copilul tău, dă-i şansa să converseze cu tine;

-     lasă-1 să-şi termine gândurile şi propoziţiile, nu-l întrerupe.

L.Paladi, Logoped, SAP

Set de filmuleţe educative pentru părinţi: Prevenirea Accidentelor la Copii

Coperta

Filmele pot fi descărcate aici                                                       Mai multă informaţie aici

Copilul nu se crește pentru a-ți fi de ajutor la bătrânețe de Cosmina Tudosă

Nu știu voi, dar eu am prins vorbele astea: “Fac copii ca să am și eu un ajutor la bătrânețe”. Este adevărat că auzeam asta mai degrabă la cei bătrâni sau printre cei care nu au auzit niciodată ce înseamnă parenting-ul.

Copiii nu se fac pentru noi

Poate că sună urât, dar acesta este adevărul. Dacă iubirea față de partenerul nostru ar trebui să fie lipsită de condiții, același lucru ar trebui să se întâmple și în cazul copiilor. Îi facem, îi iubim și îi creștem necondiționat.

Copiii trebuie iubiți pentru ceea ce sunt

Nu pentru ceea ce fac sau ar putea face, ci pentru ceea ce sunt. Și da, iubirea necondiționată poate fi un lucru simplu, dar complicat în același timp. Este important ca aceștia să nu ducă o luptă continuă de a ne câștiga atenția sau iubirea pentru a primi o dovadă de iubire din partea noastră.

Este important cum ne iubim copiii

Dacă ne amintim de copilăria noastră sau a multora dintre noi, cu siguranță ați auzit cuvintele: “Nu-l iau în brațe pentru că va fi răsfățat.” Dar dacă ar fi invers? Dacă ai evita să faci asta față de soțul sau iubitul tău? Cum s-ar simți el? Răsfățat sau iubit? Cred că răspunsul este clar. Dacă noi primim dovezi de iubire din partea oamenilor dragi, ce facem? Ne arătăm cele mai bune intenții sau încercăm să profităm de ei și să nu mai ținem cont de sentimente? Așa e și în cazul copiilor.

Copiii trebuie să se simtă iubiți de părinții lor

Sigur că toți părinții își iubesc copiii, însă, dincolo de asta, este important ca aceștia să se simtă iubiți. Este important ca atunci când greșesc să aibă certitudinea că încă sunt demni de dragostea părinților. Altfel, în viața copilului se instalează rapid lipsa stimei de sine, ori, pe termen lung, devine dăunător.

Iubirea adevărată nu are condiții

Recompensele sau orice alt tip de condiție nu au ce căuta în creșterea și educația unui copil, altfel cel mic va percepe faptul că numai așa va fi demn de iubirea noastră. Ori, să fim sinceri, nu ne iubim copiii doar pentru ceea ce pot face. Îi iubim pur și simplu necondiționat.

În plus, atunci când crești într-un mediu plin de condiții te obișnuiești cu ideea de a primi validări. Un copil astfel crescut va ajunge un adult care va avea nevoie tot timpul de validarea altora, iar lipsa de încredere dăunează. Dăunează pe plan personal, sentimental, profesional. Ori fiecare dintre noi avem nevoie să ne simțim îndreptățiți de a primi dragostea celor din jurul nostru.

Nu am cuvintele necesare pentru a vă povesti totul despre iubirea necondiționată, însă vă recomandă să citiți cartea “Parenting necondiționat” de Alfie Kohn, o carte potrivită nu doar părinților, ci și celor care vor să afle răspunsuri sau celor care vor să știe cum le este influențat prezentul de copilărie.

Dragi părinți, vă implor, nu vă bateți copiii (2 minute de citit)

     În avionul București-Antalya, un băiat de 8 ani a vărsat un pahar de unică folosință cu ceai peste el. Copilul striga atât de tare încât toți pasagerii, inclusiv și însoțitoarele de bord, s-au repezit spre el, întrebându-se unul pe altul cum pot să-l ajute. Iar băiatul tot striga și striga:„Tată, te rog, nu mă bate!”Băiatul care suferea din cauza arsurilor știa că va fi bătut pentru faptul că a vărsat paharul cu ceai peste el. În vocea lui se auzea atâta disperare și frică, încât eu, mamă a patru copii, am izbucnit în lacrimi din sentimentul cumplit de neputință de a influența cumva situația.

   N-am mai văzut în viața mea nimic mai emoționant decât acest băiat cu picioare goale în pete roșii, care o urma pe însoțitoarea de bord și nimic la fel de dezgustător ca postura impozantă a bărbatului (tatălui) crețos purtând ochelari cu rama de aur și strigând în urma lui:„Ți-am spus doar să fii mai atent!”.

   Dragi părinți, nu vă bateți copiii niciodată. Nu-i loviți dacă au procedat greșit. Nu-i puneți la colț dacă v-au mințit sau nu au vrut să mănânce terciul. Nu-i bateți dacă au luat vreo notă proastă la școală sau nu vor să înțeleagă, cum vi se pare vouă, intenționat matematica. Și mai ales nu-i loviți pentru stângăcia lor copilărească.

   Vă rog să găsiți curaj pentru a le explica, răbdare – pentru a-i aștepta, afectivitate – pentru a-i compătimi. Găsiți-vă puterea de a fi oameni și nu cârpe, apărători și nu tirani, tovarăși și nu adversari.

     Găsiți putere și suficientă înțelepciune pentru a deveni cel mai bun, cel mai fidel și cel mai iubit prieten pentru copilul vostru. Și nu o faceți de dragul lui, ci de dragul vostru.

       7 diferenţe dintre părintele înţelept şi cel obişnuit.

                   Lucruri importante de care uităm

  1. Un părinte ordinar îşi petrece tot timpul cu copilul, astfel rămâne lipsit de hobby şi interese personale. Un părinte cu adevărat înţelept are grija şi de el însuşi, astfel, prin propriul exemplu îl învaţă şi pe copil.

  2. Un părinte ordinar în fiecare seară face tema pentru acasă a copilului. Un părinte înţelept consideră că copilul singur trebuie să răspundă de responsabilităţile asumate. Dacă copilul nu reuşeşte, el vine în ajutor, dar numai pentru a arăta calea spre soluţie, dar nu rezolvă tot pentru copil.

  3. Mulţi părinţi încearcă să îşi ceară scuze, cumpărîndu-i copilului cadouri. Un părinte înţelept îi dă bani copilului pentru cheltuieli mărunte. Copilul singur trebuie să se înveţe să gestioneze banii, dar părintele urmează să controleze acest proces.

  4. Deseori părinţii nu conştientizează în cauza problemei copilului neascultător. Ei doresc cât mai repede să-l liniştească. Un părinte înţelept caută cauza şi se străduie să rezolve problema.

  5. Un părinte ordinar doreşte în primul rând să crească un copil de succes. Unul înţelept se concentrează pe crearea relaţiilor apropiate şi călduroase.

  6. Părinţii de obicei feresc copilul de probleme, soluţionând cât de des posibil în locul lor. Părinţii înţelepţi admit ca copilul să facă greşeli şi urmăresc cum el se învaţă în urma lor.

  7. Mulţi părinţi permit copilului totul, numai ca el să nu cadă în isterică. Deseori copiii de aceasta şi se folosesc. Părintele înţelept nu-i oferă şansa copilului să se urce la el în cap. El respectă nu doar intimitatea sa, dar şi a copilului.

cum sa vorbim cu copii nostri

Copiii noştri au nevoie să ştie că-i iubim mai ales când greşesc”

Într-un interviu, psihologul american Alfie Kohn vorbeşte despre importanţa iubirii necondiţionate, despre efectul pe care presiunea notelor îl are asupra unui copil şi despre cât de dăunătoare pot fi uneori ambiţiile părinţilor.

Alfie Kohn este cel care a pus sub semnul întrebării eficienţa felului în care se face educaţie astăzi, beneficiile pedepselor şi recompenselor în creşterea copiilor şi utilitatea notelor, a temelor pentru acasă şi a testelor standardizate în sistemul şcolar. 

Trebuie să ne iubim copiii pentru ceea ce sunt

Dacă întrebi orice părinte responsabil, acesta îţi va răspunde că îşi iubeşte copilul necondiţionat. Însă lucrurile nu stau întotdeauna aşa, este de părere Alfie Kohn, autorul mai multor volume de parenting, printre care "Parenting necondiţionat", apărut recent în limba română. „Ce contează nu este mesajul pe care presupunem că îl trimitem ci mesajul pe care îl recepţionează de fapt copiii noştri. Şi din toţi indicatorii, mulţi dintre copii trag concluzia că trebuie să se comporte bine sau să impresioneze, la şcoală sau la sport, pentru a beneficia de aprobarea noastră, de atenţia noastră, de entuziasmul nostru. De fapt, mulţi specialişti în parenting spun în mod explicit să recompensăm comportamentul bun sau să îi izolam forţat pe copii atunci când nu ne place cum se comportă. Copiii au nevoie să ştie că îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac. De fapt, au nevoie să ştie asta mai ales atunci când greşesc”, spune Alfie Kohn.

Ce greşeli fac părinţii.

În experienţa sa, a văzut că trei sunt greşelile pe care le fac cel mai des părinţii de pretutindeni. „O greşeală este să ne concentrăm pe comportamentul copiilor, lucrul de la suprafaţă, care poate fi văzut şi măsurat, în loc să ne concentrăm pe motivele şi valorile care stau la baza acestuia. O altă greşeală este să te întrebi „Cum pot să-mi fac copilul să facă ceea ce spun”, în loc să te întrebi „Care sunt nevoile copilului meu şi cum pot să ies în întâmpinarea acestor nevoi?”. O a treia este să ignorăm scopurile pe care le avem pe termen lung pentru copiii noştri, din cauza presiunii pe care o simţim câteodată de a obţine o conformare pe termen scurt”, este de părere psihologul, care crede că prima lecţie pe care ar trebui să o înveţe un părinte este să vorbească mai puţin şi să asculte mai mult.

"Cât de mult rău suntem dispuşi să le facem copiilor pentru a-i învăţa să vâneze notele?"

Întrebat ce se întâmplă cu un copil ai cărui părinţi hotărăsc brusc că nu mai sunt interesaţi de note, într-un sistem bazat doar pe acest criteriu de evaluare, psihologul a răspuns: „Chiar dacă un copil pierde anumiţi indicatori de succes, el va sfârşi prin a fi mai sănătos, mai fericit şi prin a gândi mai bine. De fapt, aş întoarce întrebarea: "Cât de mult rău suntem dispuşi să le facem copiilor noştri pentru a-i învăţa să vâneze note şi să încerce să-şi învingă prietenii?"”, întreabă Alfie Kohn.

El crede că părinţii nu ar trebui să încurajeze competiţia între copii: „Comparaţia poate fi naturală, dar competiţia nu este. Ne etichetăm copiii şi îi încurajăm să îi învingă pe alţii, în loc să îi încurajăm să lucreze şi să înveţe unul cu celălalt. Cel mai probabil, rezultatul e că îi facem să se simtă prost în legătură cu ei înşişi, cu ceilalţi, cu ceea ce fac. Cu cât cineva este mai preocupat să fie mai bun decât ceilalţi, cu atât mai puţin probabil este să se concentreze la sarcina în sine. Alfie Kohn spune că este imposibil să motivezi o altă persoană, chiar dacă este vorba despre propriul tău copil. „Oamenii care încearcă să facă asta, cu pedepse sau recompense, inclusiv recompense verbale, încearcă în realitate să-şi exercite controlul, iar efectul este devastator în mai multe planuri, chiar dacă pe moment reuşeşte să cumpere un comportament. Trebuie să trecem de la abordarea „să-l fac să” la cea „să lucrez cu”, dacă vrem să susţinem motivaţia autentică a copilului”, adaugă psihologul.

   
Copyright © 2017 DIRECŢIA GENERALĂ EDUCAŢIE FĂLEŞTI. Toate drepturile rezervate.
© DGE FALESTI