Evaluarea comunicării copilului

     Comunicarea joacă un rol important în dezvoltarea psihică a copilului, în preluarea experienţei social-istorice prin comunicare cu adultul, purtător al acestei experienţe. Apariţia necesităţii de comunicare a copilului în cadrul familiei e condiţia primordială a dezvoltării lui psihice. Sfârşitul primei luni de viaţă marchează încheierea perioadei de pregătire a copilului pentru comunicare. Etapele formării şi instalării funcţiei comunicaţionale includ: comunicarea emoţională a copilului (2-6 luni), etapa preverbală a comunicării (6 luni-1,5 ani), etapa comunicării colaborative (1,5-3 ani).

   Absenţa comunicării conduce la nedezvoltarea copiilor, efect observat în urma izolării de comunitatea umană, la ostilitate, deficit de comunicare dintre copii şi maturi. Insuficienţa comunicării lasă amprente asupra devenirii copilului - apar agresivitatea, indiferenţa, tendinţe antisociale.

   Influenţa comunicării asupra dezvoltării psihice se produce prin transferul pozitive ale adultului, prin îmbogăţirea experienţei copiilor de către adult, prin exigenţele înaintate de adulţi faţă de copil pentru însuşirea dexterităţilor şi aptitudinilor noi, prin aprecierea faptelor copiilor, prin exemplul propriu al adulţilor, prin crearea condiţiilor favorabile de exprimare de către copii a potenţialului lor creativ. Comunicarea accelerează dezvoltarea copilului.

   Comunicarea nu reprezintă o necesitate înnăscută. Ea apare pe parcursul vieţii şi se formează prin experienţa de viaţă, de interacţiune a copilului cu cei din jur.
Necesitatea copilului faţă de comunicarea cu maturii apare ca necesitate biologică în primele două luni de viaţă, fiind formată de necesităţile organice, apoi în funcţie de necesităţile sociale de noi impresii. Rolul decisiv îi revine comportamentului maturului. Necesitatea de a comunica cu alţi copii apare la vârsta de trei ani, ca efect al necesităţii de impresii noi şi al comunicării cu maturul. Această necesitate se demonstrează prin atenţie faţă de interlocutor, atitudine emoţională faţă de acţiunile lui, tendinţa de a-şi prezenta propria personalitate. Principalele motive ale comunicării constau în necesitatea de impresii (motiv cognitiv), necesitatea de activism (motiv de colaborare), necesitatea de acceptare - recunoaştere şi susţinere, apreciere (motiv personal).

  Formele comunicării în primii 7 ani, evidenţiate de M. Lisina, sunt comunicarea situativ-personală, situativ de conlucrare, nesituativ cognitivă şi nesituativ personală.

  Copii de 2-3 ani preferă jocuri interacţionale cu maturii, cu medierea jucăriilor şi a manipulării lor; la 3-4 ani sunt în goană după impresii noi; la 4-5 ani preferă să asculte poveşti spuse de maturi; la 5-6 şi 6-7 ani predomină motivele cognitive şi personale, satisfăcute prin comunicarea cu maturul. După vârsta de 6 ani, în comportamentul copilului se schimbă multe aspecte. El devin mai independente în relaţiile cu părinţii, apare sentimentul aprecierii de sine şi copilul solicită respect.
  Se schimbă obiectul de imitaţie, dacă înainte copilul imita maturul, acum îşi imită semenii. Se schimbă caracterul comunicării şi un rol important în această perioadă îi revine învăţătorului, educatorului, părinţilor, ce urmăresc formarea şi menţinerea abilităţilor comunicaţionale. Copiii trebuie să conştientizeze faptul că aptitudinea de a-i aprecia, înţelege pe alţii şi abilitatea de a comunica reprezintă cheia succesului in viitor.

L.Paladi, logoped, SAP